Puterea obişnuinţei sau… politeţea exagerată

Având în vedere că şi ieri, ca şi în multe alte zile mi-a fost foame, am decis să schimb puţin atmosfera şi să mănânc în oraş. Zis şi făcut. Am ales o cârciumioare mai selectă (la şosea, vorba cântecului), cu o atmosferă intimă. Mâncare a fost bună iar chelnerii şi-au făcut treaba ok, deşi cu un puternic aer de superioritate (avea probabil de a face cu faptul că am intrat în restaurantul lor de fiţe în bluejeans şi cu un rucsac în spate şi nu îmbrăcat la costum).

Dar să revenim la titlul nostru. De mic părinţii m-au învăţat ca de câte ori primesc ceva sau sunt ajutat cu ceva sau mi se face un serviciu să zic mulţumesc. Aşa că, atunci când nu uit spun mulţumesc.

Dar să trecem la acţiunea propriuzisă:

Chelnerul ne ia hainele – Mulţumesc!

Chelnerul ne aduce meniurile – Mulţumesc!

Chelnerul ne aduce băuturile şi toarnă în pahare – Mulţumesc!

Chelnerul ne aduce mancare – Mulţumesc!

Chelnerul schimba scrumiera – Mulţumesc!

Chelnerul debaraseaza masa – Mulţumesc!

Chelnerul aduce cafeau – Mulţumesc!

Chelnerul aduce nota – Mulţumesc!

Chelnerul ia nota (implicit si banii) – Mulţumesc! – Acestea fiind spuse, mi-am luat adio de la rest iar chelnerul nostru s-a ales pe lângă respectul şi mulţumirile mele şi cu un bacşiş de aproape 30% din consumaţie (luând în calcul că era o cârciumioară la şosea rezultă o sumă frumuşică).

Aşa că m-am hotărât să o las mai uşor cu mulţumirile… nu de alta, dar e cam scump.

Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare (cu toate că faptele prezentate sunt dureros de adevărate).